joi, 22 octombrie 2009

Moldova.2: Unirea ar putea fi o soluţie pragmatică, dar pe cine interesează?

Ar fi bine să ne unim cu Republica Moldova, dar vrem să ne unim? “Mai mare e mai bun”: o judecată de felul ăsta se aplică foarte bine ţărilor, chiar şi în aceste vremuri, în care graniţele încep să îşi piardă din importanţă. Ce anume împiedică cetăţenii Republicii Moldova şi ai României să subscrie la o asemenea judecată şi să procedeze în consecinţă?

Să privim întâi lucrurile dinspre Republica Moldova, aşa cum le-am văzut în recenta călătorie pe care am făcut-o. Alianţa pentru Integrare Europeană, forţa guvernantă după ce comuniştii lui Voronin au trecut într-un con de umbră, este privită cu scepticism de moldovenii vorbitori de română, orientaţi către Vest. Asta nu înseamnă că aceştia nu se bucură de ceea ce s-a întâmplat după alegerile din iulie. Pentru noi, ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău a fost încă un spectacol pe televiziunile de ştiri; pentru ei, e important. Lucrurile se încurcaseră destul de rău în timpul guvernării comuniste, deşi, aşa cum îmi zice cineva, “ghinionul nostru [al moldovenilor] e că de prin anii ‘70 s-a trăit bine aici, sub comunişti, după foamete şi ce a mai fost după război”. Într-un studiu Soros, regimul Voronin se leagă de preluări forţate ale unor afaceri, inclusiv de către familia Voronin şi apropiaţii ei, folosirea Ministerului Afacerilor Interne şi a Serviciului de Informaţii Speciale ca instrumente de teroare împotriva oamenilor de afaceri şi a jurnaliştilor critici, controlul asupra justiţiei şi altele.

Sprijinul pe care unii moldoveni îl acordă Alianţei pentru Integrare Europeană ţine, cu alte cuvinte, de cele de mai sus, dar se amestecă cu un scepticism tranşant faţă de dorinţa alianţei de guvernare de a-şi îndeplini obiectivele. La tot ce ştim în România, integrarea europeană, în sensul de admitere în Uniune, e o fata morgana, cu toate că inclusiv comuniştii lui Voronin şi-o trecuseră în program. Bruxelles-ul e mai mult decât reticent în a deranja Kremlinul cu tratativele de aderare a unui stat din zona CSI, mai ales după eşecul lui Bush de la summitul NATO din Bucureşti, legat de Georgia şi Ucraina. Am văzut cu ochii mei atunci cum Vladimir Putin, încă preşedinte, a explicat tranşant liderilor occidentali că Rusia nu va tolera prezenţa unui bloc militar puternic la frontierele proprii. Or ştim prea bine că NATO e “la pachet” cu UE şi Moldova e destul de aproape de frontierele respective. Deşi şi-a asumat rolul de avocat al Republicii Moldova la Bruxelles, România poate face prea puţin pentru a rezolva această chestiune, aşa încât o integrare statală, clasică, în UE e destul de clar o gogoaşă. Noua linie de politică externă americană, a lui Barack Obama, cu deciziile despre scutul anti-rachetă şi tot restul nu fac decât să întărească toate raţionamentele de mai sus.

Moldovenii ştiu toate acestea, iar naivitatea (ca să nu-i spunem cu totul altfel) liberalilor, liberalilor-democraţi şi democraţilor de la Chişinău de a-şi pune în numele coaliţiei integrarea europeană nu se vede ca o idee fericită. Dacă “integrarea europeană” nu înseamnă “admitere în UE” ar rămâne două variante: o modalitate de cooperare laxă, de facto, a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană şi “fuziunea prin absorbţie”, adică unirea cu un stat din UE. Parteneriatul de facto ţine mai mult de mecanisme economice, iar economia Republicii Moldova este racordată la şi complementară cu restul economiilor din CSI. Va fi destul de greu şi va lua destul timp ca exporturile şi importurile, know-how-ul şi proprietatea să se reorienteze către Europa.

Aşa ajungem la unire ca soluţie pragmatică pentru Republica Moldova, mai ales că pe termen lung şi România are beneficii dintr-un astfel de act. Intenţii ca acelea anunţate de preşedintele Băsescu, de acordare a cetăţeniei române pentru mare număr de moldoveni, merită examinate cu atenţie. Bineînţeles că Bruxelles-ul şi alţi centri de putere din Occident nu ar privi cu ochi buni o astfel de mutare, indiferent de voinţa majorităţii din statele respective, justiţie istorică şi altele, dar au mai puţine mecanisme instituţionale pentru a contracara o astfel de mutare decât în cazul demersurilor de admitere în UE a Republicii Moldova ca stat separat. Problema e că declaraţiile preşedintelui Băsescu sunt, până la proba contrarie, unele fără acoperire. La Chişinău, nimeni nu crede în îndeplinirea acestor intenţii, date fiind mizeria şi cozile interminabile de la consulatul român. Diplomaţii români par mai buni la pat decât la altceva, iar “prin târg”, târgul fiind Chişinăul, se vorbeşte despre cei 1500 de euro pe care trebuie să îi dai unei firme de intermediere pentru cetăţenie, fără garanţii, ca despre un dat existent de multă vreme. Asta în condiţiile în care 500 de dolari sunt un salariu (foarte) bun în oraşul cu pricina.

Cu alte cuvinte, după căderea comuniştilor, la Chişinău, lucrurile s-au schimbat, dar fără să se revizuiască nimic. Declaraţiile “pentru uz intern”, românesc, ale preşedintelui Băsescu urmează să capete acoperire prin demersurile executivului de la Bucureşti (sau nu), iar ceilalţi lideri politici din România neglijează, ca totdeauna, o temă politică vacantă, care le-ar aduce şi voturi, şi prestigiu istoric. La insuficienţa politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului (idealuri vagi, de neatins în Republica Moldova, trăncăneală la Bucureşti) se adaugă şi o anumită mentalitate tribală a românilor şi moldovenilor. Se ştie despre reputaţia proastă pe care o au basarabenii în România, pe alocuri: sălbatici, infracţionali, beţivi, leneşi etc. Aceste stereotipuri au însă un corespondent mai puţin cunoscut de românii de aici, în partea cealaltă: românii din România (bucureştenii mai ales) sunt manelişti, ţiganizaţi, obsceni, violenţi, agitaţi, lipsiţi de cuvânt, tabloidizaţi, escroci etc.

Dincolo de toate aceste premise, unirea necesită un grad de abilitate şi ştiinţă diplomatică pe care politicienii români nu-l posedă. Poate că nişte oameni cu state la Bruxelles, ca europarlamentari, ar putea face ceva dacă ar reveni în structurile Ministerului Afacerilor Externe, dar deocamdată între delegaţia românească din Parlamentul European şi MAE nu există suficiente puncte de contact. Poate că, în viitorul ipotetic schiţat, al unirii, România s-ar trezi cu o problemă din clasa RDG, dar în zeci de ani diferenţele s-ar aplana. Moldova ar avea un beneficiu imens, de a ieşi din sfera de influenţă rusească, or această sferă înseamnă avantaje numai pentru un grup restrâns de cetăţeni, iar jocul economic şi altele nu se desfăşoară acolo conform regulilor “de dincoace”, ca dovadă raportul Soros despre guvernarea Voronin. Cine să creadă, totuşi, în toate acestea cât timp diplomaţii români îşi fac de cap cu femei prin hoteluri, Moscova ştie să recurgă la represalii, iar dincoace, noi n-avem niciun fel de perspectivă istorică şi spirit de sacrificiu?

P.S.: Nu sunt “basarabolog” şi poate că asta se vede în unele din cele spuse mai sus. Am fost de două ori la Chişinău, unde prietenii moldoveni mi-au furnizat o groază de informaţii, am discutat cu un fost ambasador al României acolo şi în general am urmărit problema, aşa că am considerat că ştiu câte ceva. Totuşi, acest post este mai curând o invitaţie la discuţie decât o tentativă de a tranşa problema în mod definitiv.

UPDATE: Vicepreşedintele american Joe Biden, după întâlnirea cu Băsescu: Sperăm să vedem Moldova cât mai curând în structurile euroatlantice. Voi îl credeţi?

Sursa: Media lui Comanescu 22 octombrie 2009

Niciun comentariu: