marți, 27 martie 2007

Unirea între vise şi ...vize

În fiecare an, când ajung la 27 martie, Ziua Unirii Basarabiei cu România, mă tem să nu comit vreun editorial festiv intrând astfel în competiţie cu producătorii de texte (cuvântări) „de suflet” şi „de adâncă simţire românească”. Nu-i acuz pe cei care continuă să scrie (vorbească) despre Unirea din 1918 aşa cum s-a scris în epoca „podurilor de flori”, uneori însă stau şi mă gândesc: ce e mai mult în aceste „poduri de cuvinte” şi …puduri de cuvinte - naivitate, romantism, diversiune sau simplu interes?

România de azi şi cea de ieri

Pun astfel întrebarea fiindcă, din nefericire, Ziua de 27 martie nu a devenit, aici, la Chişinău, ceea ce trebuie să fie - o zi de solidarizare politică a tuturor românilor şi de lucidă reflecţie supra destinului nostru istoric în contextul noilor provocări ale timpului. România de azi nu mai este România de ieri. Nici Europa de azi nu mai este Europa de ieri. Şi nici R. Moldova de azi nu mai este R. Moldova din 1990. Astfel, dacă ieri România era atacată la Chişinău numai de oficialităţi, din Palatul prezidenţial, astăzi e înjurată şi de românii basarabeni din stradă, care stau la coadă la Consulatul României.

Multe, prea multe în aceşti ani s-au întâmplat altfel decât trebuia să se întâmple. Cine e de vină că ideea românească, vorba bolşevicilor, nu „a cuprins masele”, dar numai … partidele? Glorioasa noastră „clasă politică naţională” s-a împărţit în zeci de mici detaşamente de gherilă care, „la arme cu frunze şi flori”, se măcelăresc reciproc cu “ideea românească” pe buze. Ideea românească a devenit în Basarabia doar o chestie electorală. Şi puterea, şi opoziţia vor să câştige alegerile locale cu ideea românească: puterea le promite cetăţenilor că le va apăra statul moldovenesc de „românizare”, iar opoziţia că le va da cetăţenie română. Există o deosebire, totuşi: după alegeri puterea se ţine de cuvânt, opoziţia - nu.

Cine a dat „mână cu mână”?

Din nefericire, după 1989, România, „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”, cum i-a zis Eminescu, a intrat şi acolo, şi aici pe mâna unor grupări de şmecheri care au făcut averi pe ideea românească. „Podurile de flori” scârţâiau sub greutatea valizelor de dolari. Nu românii simpli, sinceri, au dat tonul, ci şmecherii. Anume ei, şmecherii, au înţeles cât de „productiv” poate fi îndemnul „hai să dăm mână cu mână cei cu inimă română”… Au exploatat din plin şi cu multă măiestrie „contextul” şi “oportunităţile”, speculând financiar, politic şi electoral ideea românească. Şmecherii de la Chişinău, după ce şi-au aranjat treburile, „au coborât din carul naţiunii”, devenind „pragmatici”, „europeni” şi „statalişti moldoveni”. De ce dar să ne mirăm astăzi că România, „ţara mea de vise” a devenit “ţara mea de…vize”?

Ceva esenţial însă s-a schimbat în aceşti ani. S-a schimbat clasa politică din România, România este astăzi membră a NATO şi UE. A venit, deci, timpul ca România să-şi redefinească politica faţă de R. Moldova şi să-şi precizeze priorităţile de pe poziţii pragmatice, conform standardelor europene, pornind de la realităţi, dar nu de la sentimentele de „vină” sau „datorie” istorică. Ştiu, ceea ce va urma n-o să placă unora, dar am senzaţia că o parte a elitelor politice şi intelectuale din R. Moldova parazitează pe ideea românească. Aceste elite nu produc idei, ci proiecte de finanţare, aşteaptă posmagi şi, dacă nu-s muiaţi, acuză România de „indiferenţă” şi chiar de „a doua trădare istorică”. Unii reprezentanţi ai acestor elite au „intrat în rol” şi o duc de minune pe post de „orfani de pretutindeni” ai naţiunii române. Aceştia încearcă să forţeze mâna României, să o împingă spre acţiuni care nu pot fi înţelese şi acceptate de Europa. Astfel, ei cer unirea cu România, „aici şi acum”, deşi nu pot scoate mai mult de o sută de oameni la mitingurile lor „unioniste”. Şi culmea: pretind să organizeze aceste „mitinguri” pe bani „din Ţară”, dar nu din buzunarul lor.

Nevoia de eforturi proprii

Astăzi, România a devenit o ţară europeană prea importantă ca să-şi permită să abordeze pe vechi problema relaţiilor cu R. Moldova. Astăzi, România, prin politicile sale faţă de R. Moldova, trebuie să responsabilizeze, înainte de toate, elitele politice şi intelectuale care se declară româneşti şi unioniste. Poate e cazul ca România să „sugereze” că ar fi normal ca o idee românească, lansată aici la Chişinău, să fie realizată şi cu eforturi proprii. Nu mi se pare deloc normal să stai la Chişinău, să inventezi „idei româneşti de suflet”, dar pentru realizarea lor să alergi la Bucureşti după bani. Aceasta ar însemna, după mine, responsabilizarea clasei politice şi a societăţii civile moldovene.

Recent, la Chişinău, în mass-media s-a discutat despre sprijinul financiar acordat de ONG-urile din România unor organizaţii şi instituţii media din Chişinău. Un lucru vreau să spun în acest sens: există o practică internaţională, nu România a inventat-o, şi toate ţările sprijină financiar conaţionalii care s-au pomenit în afara graniţelor. Ca exemplu putem aduce Ungaria care alocă anual sume uriaşe pentru maghiarii din România. Presupun însă că acolo există şi un control pe măsură, nu se aruncă bani pentru steagurile lui Pristanda … România trebuie să sprijine R. Moldova, dar pe principii cu adevărat pragmatice, să pornească de la criterii de eficienţă şi performanţă. Investiţiile româneşti trebuie să modernizeze R. Moldova, s-o apropie de România şi de Europa, dar nu să-i îmbogăţească pe unii „români de profesie”, care, după ce-şi rotunjesc conturile, intră în slujba duşmanilor României.

Roadele sunt altele

Aceşti ani au demonstrat că politica de colaborare cu „partidele unioniste” şi cu oficialităţile nu a dat roadele aşteptate. Cred că a venit timpul ca relaţiile României cu R. Moldova să fie „coborâte” la nivelul societăţii civile şi să se treacă de la componenta politică la cea umană. Dacă preşedintele României sau prim-ministrul, venind în Basarabia, nu s-ar întâlni cu oficialităţile, ci ar merge într-un sat moldovenesc, să se întâlnească cu sătenii de rând - ţărani, medici, învăţători,.. sunt sigur că asemenea întâlniri ar da infinit mai mult decât un „proiect de suflet” propus de un „orfănel de pretutindeni”.

Cine iubeşte cu adevărat România…

… Ziua de 27 martie ar trebui să devină Ziua Responsabilizării Naţionale a Românilor de Pretutindeni. Cel care iubeşte cu adevărat România n-o iubeşte pentru bani, paşaport sau viză. Trebuie să schimbăm datele problemei şi să începem să edificăm România aici, cu mâinile proprii şi, pe cât e posibil, cu cheltuială proprie. Nu mai putem trăi cu psihologia „orfăneilor de pretutindeni” şi să pretindem ca România să facă pentru noi ceea ce trebuie să facem noi. Da, sunt de acord, noi, basarabenii, trebuie „să forţăm” România, dar să o forţăm cu idei, cu performanţe, şi nu cu reproşuri precum că nu-s muiaţi posmagii…

Autor: Constantin Tanase
Sursa: Timpul, 27 martie 2007

Niciun comentariu: